Metamorfoza

Oare chiar se poate, oare chiar reusesc, acele cateva suflete, inimi pline de simtiri si trairi... chiar e posibil sa le ating, sa le las cat de cat o urma a trairilor a suferintelor mele, a cuvintelor care patrund adanc in fiinta care le priveste?... Cine imi poate dovedi, cine imi poate spune ca nu totul este degeaba, ca nu totul ce a fost asternut pe o hartie, ce a fost lasat in urma slcuptat in piatra, sau pictat pe cine stie ce pereti si chiar lasat in forma de cuvinte electronice pe un ecran ce palpaie in fata unui om de rand inseamna ceva pentru cineva.
Ma napadesc intrebari, ma inabuse simtiri de disperare... incet, ma pierd in neant, ceea ce am fost, s-a transformat, o parte s-a pierdut, nu mai este cum trebuia... ceva, undeva s-a produs o rupere, lipsa de oxigen, de apa, de cele ce iti dau viata isi spune acum cuvantul. Nu se mai poate intoarce la ceea ce ai fost, timpul a trecut, ai crescut, ai imbatranit, lucruri care te faceau sa razi acum te fac sa plangi, lucruri ce erau alb-negru sunt acum colorate, toate au suferit mici schimbari si nu mai sunt ce erau...
Lacrima cea atotcuprinzatoare nu intarzie sa apara. Ea are povestea ei, si povestea ta, o contopire a frumusetii, a perfectiunii corpului. Te cunoaste mai bine ca tine, si te paraseste pentru ca tu sa mai poti continua cand esti la pamant. O antiteza. Iti plangi tristetea pentru a putea fi fericit.
Imi simt inima cum bate cu putere, cum fuge sangele prin corp, cum ma lupt, cum focul cuvintelor isi pierde puterea, si aceasta doare... doare ca o rana acoperita cu sare... ma stinge secunda cu secunda. Nici scrisoarea lasata in urma nu mai are nici un rost, cuvintele se vor pierde, si tot ce era legat de ele, sentimente si trairi,ganduri si amintiri, vor pieri si ele odata cu acea bucata de hartie acea piesa din existenta.
Nu mai am puterea sa ma lupt, poate doar o sansa mai am, dar daca e si aceea, as, tare mult, vrea sa o stiu. Stransoarea exista, repiratie intretaiata si o raza de lumina ce-mi incalzeste fata. Ma agat de ea, desi ma orbeste in tot intunericul din imprejurl, doar de ea ma mai pot baza.
Semnatura

Kiss.... While your lips are still Red

"-Maria ta, de ce o fi altfel acum prin munti, ca doar e aceeasi iarna acelasi viscol, aceleasi prapastii, tot atat de inalte si tot atat de frig ca la plecare, doar zurgalaii sunt parca mai iuti mai veseli,

-Pentru ca te intorci acasa, fiule.

-Pesemne maria ta, ca si eu parca sunt altu, nu mi-e somn, nu mi-e foame, nu mi-e teama si imi vine sa cant, nu ma aud, dar parca o fac.

-Sufletul manzule, e sufletul care se simte mai bine intre ai sai si ale sale. Nu se poate fugi de ele ci doar de neintelegerile lor.

-Or fi stiind si beizadelele lucrul asta.

-Daca nu inca, o v-or afla, totul e cat de romaneste simt greci astia."

Citat din "Fuga beizadelelor" de Radu Rene Policrat

In parcul negru, durerea e in aer. Urletele noptii ating cote amagitoare. Cativa rataciti isi maresc pasul pentru a ajunge acasa in locul unde se simt in siguranta, unde lumina si lucruile inconjuratoare cred ca ii protejeaza de bezna de afara. O persoana merge incet, se plimba, se simte in largul ei in acel parc, mic, linistit. Cateva felinare mai reusesc sa-si imprastie lumina oarba, acum cuprinsa de o ceata densa, de un fum greu, sinistru. Urlete cresc undeva in departare, umpland aerul de o durere bolnavicioasa. Cadavrul unui fost animal zace in mijlocul cararii. Nu se uita, dar o miroase, larvele au patruns in interior de la mustele care inca roiesc in jurul ei, si devoreaza incet organele si carnea din interior emanand un miros fetid. Nici macar nu clipeste, pune mana pe animalul mort, si simte miscarea in interiorul ei, zambeste malitios. Un gand ii trecu prin minte, putina scarba, un pic de demnitate si totusi o raza de durere ii ramase.

Se simti cuprins de un tremur, corpul ii fu invadat de un tremur, se simti tras in exterior, expulzat catre alte zari. Isi pierdu orice sens al realitatii, doar plutea intr-un amalgam de culori si simtaminte.

Filmul unei vieti trecute se asternu ca o patura dinaintea lui. O viata plina de culoare, fericire, bucurie, speranta, plina de imbolduri catre un viitor frumos si curat.

asa sunt oamenii

asa este natura omului, asa este facut omul, cum se naste, are un caracter, se mai schimba, se mai rafineaza, dar de baza ramane neschimbat... il accepti asa cum este sau doar incerci sa imparti aerul din jur cu el.

Ei bine eu sunt plecat dupa cum spuneam, departe, tocmai in Dusseldorf, si printre multe altele, azi m-am certat, sau am avut o disputa cu un coleg din apartamentul in care stau. Este stupid, in loc sa ne ajutam intre noi, sa fim uniti, o mana de romani si mai ales Constanteni, in mijlocul Germaniei, noi doar ne impungem unii pe altii pentru a castiga ce?!... asta ma intreb, ce cred unii ca au de castigat aici, ca banii nu le dau eu nici el, si angajatorul pt care conteaza doar daca ai facut treaba. Dar ma intorc la natura umana, unii oameni nu se maturizeaza, ma supara la culme prostia din unii oameni, care se cred experti, dar unu doi, dau putin de greu, imediat stai ca te zic lu "mama". Ce experienta de viata pretind unii ca au cand ei nu sunt in stare sa se lupte, stiu doar sa pupe funduri, dar sa dea putin piept cu realitatea nu se poate. Eu recunosc, m-am lovit, m-am plans la unii la altii dar aici mi-am dat seama ca totusi sunt singur, si am incercat singur sa dau fata in fata cu greul.

Si ca dovada, azi s-a vazut cine a venit la mine si cine nu... (cine a jucat carti in dormitor si s-a distrat si cine a ramas pe langa.. ) se stieeee!!!!

Am franturi de idei si ganduri...dar am sa mai povestesc, important era ca pe langa unii oameni sa nu stai... mai bine singur si retras.

Bine am revenit, dupa atata vreme, pe blogul meu, si bine m-am regasit. Vreau sa-mi povestesc ca sunt plecat departe de Romanica mea si de iubita mea draga si scumpa, tocmai in Germania... foarte departe.. ce caut eu aici, povestea-i scurta, dar cine oare sta sa o asculte. Pe scurt, vreau sa am o viata mai buna in Romania cu niste banuti castigati aici. De ce am intrat sa scriu, nu stiu nici eu, dar simteam nevoia, vroiam sa mai tastez ceva, sa vad cum se mai simte la degete... si e frumos, as vrea sa mai povestesc ceva, sa mai zic ceva... dar parca nu gasesc momentul si inspiratia sa intre pe aceeasi unda. Am si treaba, uneori zic ca nu, dar tot se mai gaseste ceva de facut... Asta este, trebuie sa ma zbat un pic pt banutii aceia... ca altfel era prea usor...

Intr-o clipa

Sunt o picatura de ploaie si am pornit drumul scurt si aprig catre pamantul uscat ce are nevoie de sarutarea mea uda.Sunt o frunza in vant... ma inalt si cobor pe valurile toamnei, purtata departe cat mai departe... unde imi voi gasi linistea intr-un pat format din fratii si surorile mele. Sunt un felinar ce stau aprins si luminez calea in noaptea rece. Sunt un neinsemnat punct in infinitatea nimicului ce ne inconjoara. O clepsidra de ar masura viata pamantului si tu n-ai fi nici macar un graunte de nisip in amalgamul timpului.

Sa vina Ra, sa vina Zeus, sa vina Hu-tu si restul marilor zei care mai sunt... mai varsam inca o data sange in cinstea lor... ne daruim sufletele patate si vietile neinsemnate, doar pentru a ingheta o clipa de fericire, in taciunele aprins al vietilor noastre.

Plang, ma zbat, ma agit, alerg spre cer, spre nori, spre vis, in noapte, in liniste, in neant... ma pierd si renasc ca Phoenixul cel maret din cenusa proprie intr-o noua lume, o noua viata, o noua speranta.

Era singura, incojurata doar de mirosu odios, emanat de toti porii acelei incaperi, ca sa nu mai spuna si de mizeria ce nu era numai pe podea ci si pe pereti pe tavan, pana si patul era plin de mizerie omeneasca... Un coltisor doar, in care statea ea, era curat, langa geamul ce dadea in curte, si prin care se lega de speranta. Dar si privelistea era incesosata de plasa si grilajul ce acoperea acea bucata de libertate si oricum nu-si permitea sa spere sau sa viseze, caci un vis intr-un loc ca acela nu era tocmai un lucru bun sau prielnic.

Un simplu vis, o imagine cu tine in care sa alergi descult prin iarba Verde si putin uda de roua cu cerul Albastru si pomii cu frunze Galbene, Portocalii sau Rosiatice... cu vantul care trece prin par si-l simti cu inima cum adie... era ademenirea unei bestii plina cu venin ce un doctor fara mila ti-l infigea printr-un coltz ascutit ce musca din vena si-si impingea veninul in tot organismul, si astfel tot visul tau devenea intunecat si negru. Ceata cuprindea imaginea si creierul si deveneai o leguma, fara simturi, fara gandire, fara nimic... si mai trecea o saptamana.

Totusi nu era singura, cu gandac negru paros isi facu aparitia de sub usa si inainta nesigur catre centrul camerei in cautarea a ceva de devorat... Te-ai fi gandit, la cat de alba si curata e cladirea pe exterior, ca toti musafirii din interior ar fi trait intr-un hotel de 5 stele curat, cu mese regulate si hranitoare, cu ingrijiri de nota 10. Nu era nici pe departe asa, era cat se poate de partea cealalta a tunelului. Efectiv de demoralizai numai cand treceai de zona de internare, caci pana acolo era imaculat ca musafirii sa aiba impresia unui miraj, ca totul e bine si frumos.

Si atata Alb, mizeria ce-i mai dadea o culoare, dar atata Alb; sus, jos, stanga, dreapta oriunde Alb, nu tu dungi despartitoare, nu tu grilaj ruginit sau picioare la pat de fier, pana si terciul servit si pastilele aveau culoarea alba... indeajuns incat sa uiti culorile ce le-ai invatat de cand esti copil, doar un iritant, frustrant, dureros de Alb.

Si fereastra... avea fereastra acum, o noua raza de lumina pentru ea, chiar daca era in ceata privelistea, chiar daca abia era ceva de vazut dincolo de grilaj, tot era CEVA. Isi mai putea schimba ideiile si parca primea o noua gura de oxigen pentru organism. Un fir de ata pentru noi dar o alta viata pentru ea.

Statea in acel colt, cu genunchii la barbie, privind in gol, cu capul indreptat spre noul tablou cu pete de culoare. Ganduri nu existau, amintiri nici atat, tot ce conta era Albastrul si Verdele ce predominau prin plasa din fata ei... ca doua acuarele ce se intretaie pe o plaseta de desen. Asta vedea si atat gandea.

O pala de vant trecu prin plasa si facu ca mirosul din incapere sa para mai intepator si mai dezbustator. Brusc stomacul ei nu rezista la mirosul curat de aer si apoi la cel fetid din camera si se smuci brusc de la geam, in convulsiile stomacului ce nu vroia sa-si mai tina continutul in interior. Se tinea de burta in spasme si dori sa se intinda pe pat pentru a se mai linisti. In graba spre pat, nu observa pata neagra ce se plimba pe podeaua slinoasa, iar piciorul ei o gasi drept tina. Gandacul isi gasi sfarsitul sub piciorul gol printr-o explozie de lichide galbene si maruntaie. Totul se intuneca dupa acel moment, ea varsandusi amarul din stomac exact pe locul unde avea sa se intinda... si cazu fara stire pe podeaua murdara, slinoasa dar Alba.

Intinsa era. Asta putea sa spuna. Unde? Cu greu poate deosebi ceva, mai ales cand abia trezita avea ochii in ceata si tot acel Alb o inconjura. Abia putea contura cateva obiecte in jurul ei, si capul era asa greu, la fel si mainile si picioarele. Furnicaturi dureroase urcau pe sira spinarii pana in cap si o faceau sa se strambe de suferinta.