Metamorfoza

Oare chiar se poate, oare chiar reusesc, acele cateva suflete, inimi pline de simtiri si trairi... chiar e posibil sa le ating, sa le las cat de cat o urma a trairilor a suferintelor mele, a cuvintelor care patrund adanc in fiinta care le priveste?... Cine imi poate dovedi, cine imi poate spune ca nu totul este degeaba, ca nu totul ce a fost asternut pe o hartie, ce a fost lasat in urma slcuptat in piatra, sau pictat pe cine stie ce pereti si chiar lasat in forma de cuvinte electronice pe un ecran ce palpaie in fata unui om de rand inseamna ceva pentru cineva.
Ma napadesc intrebari, ma inabuse simtiri de disperare... incet, ma pierd in neant, ceea ce am fost, s-a transformat, o parte s-a pierdut, nu mai este cum trebuia... ceva, undeva s-a produs o rupere, lipsa de oxigen, de apa, de cele ce iti dau viata isi spune acum cuvantul. Nu se mai poate intoarce la ceea ce ai fost, timpul a trecut, ai crescut, ai imbatranit, lucruri care te faceau sa razi acum te fac sa plangi, lucruri ce erau alb-negru sunt acum colorate, toate au suferit mici schimbari si nu mai sunt ce erau...
Lacrima cea atotcuprinzatoare nu intarzie sa apara. Ea are povestea ei, si povestea ta, o contopire a frumusetii, a perfectiunii corpului. Te cunoaste mai bine ca tine, si te paraseste pentru ca tu sa mai poti continua cand esti la pamant. O antiteza. Iti plangi tristetea pentru a putea fi fericit.
Imi simt inima cum bate cu putere, cum fuge sangele prin corp, cum ma lupt, cum focul cuvintelor isi pierde puterea, si aceasta doare... doare ca o rana acoperita cu sare... ma stinge secunda cu secunda. Nici scrisoarea lasata in urma nu mai are nici un rost, cuvintele se vor pierde, si tot ce era legat de ele, sentimente si trairi,ganduri si amintiri, vor pieri si ele odata cu acea bucata de hartie acea piesa din existenta.
Nu mai am puterea sa ma lupt, poate doar o sansa mai am, dar daca e si aceea, as, tare mult, vrea sa o stiu. Stransoarea exista, repiratie intretaiata si o raza de lumina ce-mi incalzeste fata. Ma agat de ea, desi ma orbeste in tot intunericul din imprejurl, doar de ea ma mai pot baza.
Semnatura

In parcul negru, durerea e in aer. Urletele noptii ating cote amagitoare. Cativa rataciti isi maresc pasul pentru a ajunge acasa in locul unde se simt in siguranta, unde lumina si lucruile inconjuratoare cred ca ii protejeaza de bezna de afara. O persoana merge incet, se plimba, se simte in largul ei in acel parc, mic, linistit. Cateva felinare mai reusesc sa-si imprastie lumina oarba, acum cuprinsa de o ceata densa, de un fum greu, sinistru. Urlete cresc undeva in departare, umpland aerul de o durere bolnavicioasa. Cadavrul unui fost animal zace in mijlocul cararii. Nu se uita, dar o miroase, larvele au patruns in interior de la mustele care inca roiesc in jurul ei, si devoreaza incet organele si carnea din interior emanand un miros fetid. Nici macar nu clipeste, pune mana pe animalul mort, si simte miscarea in interiorul ei, zambeste malitios. Un gand ii trecu prin minte, putina scarba, un pic de demnitate si totusi o raza de durere ii ramase.

Se simti cuprins de un tremur, corpul ii fu invadat de un tremur, se simti tras in exterior, expulzat catre alte zari. Isi pierdu orice sens al realitatii, doar plutea intr-un amalgam de culori si simtaminte.

Filmul unei vieti trecute se asternu ca o patura dinaintea lui. O viata plina de culoare, fericire, bucurie, speranta, plina de imbolduri catre un viitor frumos si curat.

Un amanunt (partea 1)

Lacrima amara... numai minciuni si vorbe in vant. Totul se ducea de rapa, era in picaj liber. Pamantul era ultima oprire. Nici macar durere in suflet nu putea simti... trecuse de acel sentiment, acum erau ace, cutite, o tortura a inimii ce depasea pragul de lacrimi. Dar ele curgeau, fara nici un gest al fetei, doar apa sarata eliminata de ochii reci.

Se invartea totul, biroul, calculatorul, usa... toata camera era prinsa intr-un vartej si ea era in mijloc. Vroia sa inchida ochii, si sa se minta, sa transforme totul... sa fie departe pe o campie intinsa, inconjurata de flori frumoase, inmiresmate, colorate, cu vantul ce ii adia prin par. Sa fuga fara oprire, sa aiba inima plina de frumusetile lumii si nimic altceva. Fluturi si albine, sute de vietati mici ce nu cunosc durerea, ce nu cunosc razbunarea. Ei se sting, si nu stiu. 

Apa rece o aduse putin cu picioarele pe pamant. Era in fata oglinzii de la baie... si-si privea chipul de piatra, pe care doua siroaie trasesera linii prin fardul scump. Sa se dea batuta acum, sa dea totul uitarii si sa o ia de la capat, sa stearga cu buretele si sa mai incerce o data... sa deschida "parasuta" ce ar fi salvato de la o moarte sigura? De ce-ar face-o..., sau mai bine zis... de ce-ar face-o fara razbunare? 

Oglinda se sparse in mii de cioburi mici si alte bucati mari, sangele i se prelinse pe frunte, parul acum cinci minute curat si aranjat mai ceva ca intr-o revista de moda, era acum naclait de sangele rosu si gros. Ochii isi vedeau reflexia in singura bucata de geam ramasa lipita de peretele odata curat. Mainile se mai zbateau in dorinta de a mai prelungi inevitabilul val al mortii. Cautau sa o scape din inclestarea de otel ce ii lipise craniul de oglinda, si mai ales acea bucata care ii intra adanc in scalp. Simtea cum pielea e smulsa si sangele curgea in siroaie mai mari... un ultim spasm si unghiile, cu o manichiura franceza perfecta, isi gasira inamicul, si trasera cu furie dungi in carnea lui.

Un amanunt (partea 3)

Noaptea nu prevestea nimic bun. Drumul care il apucase parea fara sfarsit in noaptea neagra ce se asternea in fata lui. Pasii se auzeau in linistea deplina ce domnea. Strada pietruita pe care pasea  era umeda de la ceata ce se lasase in acele minute tarzii ale noptii. Parcul aparea putin cate putin din valurile obsucure ale noptii.  Ceata era deasa si acoperea totul ca o perdea de fum. Pasul ii era grabit... mai ales acum.

Vantul abia misca copacii din jurul lui, mersul ii era sigur chiar si in acea intunecime. Il facuse de nenumarate ori. Trebuia sa ajunga la scoala cat mai repede. Frunzele in miscarea lor mai alinau linistea de mormant. Gandul ii fugea in diferite scenarii, cladea si distrugea imagini; cum la ora aceea, de ce acolo, cand se intamplase? Era total distantat de parcul ce-l traversa.  Isi dorea ca totul sa se termine cat mai repede, sa fie ceva simplu, sa rezolve.

O pala de vant mai puternica, il lovi in spate. Un fior ii trecu prin tot corpu si ii intrerupse sirul gandurilor. Se opri. Realiza pentru prima data ca o tacere il inconjura. Nici o pasare, nici o masina, nici vre-un betiv care sa impinga un carucior. Nimic. El, noaptea si ceata... si acel vant care-l trezi din visare. Si totusi... se auzea ceva...  da,da... in departare, era un sunet. Mai degraba un planset, un urlet de durere ascutit. Acum ca-l auzi deveni mai puternic, un urlet neomenesc, ce se prelungea minute in sir. Cineva sau ceva plangea in ceata de carbune. Luminile parcului se estompasera de mult. El si plansetul.

Nu mai gandea... sangele inghetase in vene, si o teama ii cuprindea intreg corpul. Putea fi orice, un animal in chinuri, dar noaptea si linistea transformasera gandurile logice si normale in vise metamorfozate, pline de strigoi, sange, durere, miros de carne putrezita. Totul devenise posibil in mintea deja pierduta in frica. Cadavre de animale, sange tasnind din capetele sparte, membre imprastiate pe camp, carne pe oase putrezita. Mintea ii era bolnava, si cuprinsa de toate filmele de groaza la care rasese in ultimele luni. Erau o gluma, ERA o gluma. Trebuia... cineva ii facuse o farsa... da! acum totul se leaga. Mult prea usor i-am desconspirat. Si un ras isteric il cuprinse, si-si dadu drumul la hohote.

Inima incepu sa-i bata cu puterea unei locomotive. Rasul se transforma in urlet de spaima... dar, nici acesta nu se auzi in linistea deplina ce inghiti orice sunet.