Asteptand vara, soarele si caldura, marea si plaja. Te inchizi acum cand ploua, ca o floare`n noapte. Drumurile se despart, ploaia cade`ncet, si trist. Iarba verde doar ramane, cand in gand nimic nu e. Ea, ... doar ea te duce`n lumea viselor, alinand durerea grea, si cu flori e plina lumea. Florile gandurilor. Si mergand incet apare, brusc dupa`a zorilor culoare, un mic vis. Tresari, incet, pe a pleoapelor ispita, viata fuge...
Si fugi si tu, usor, ca o adiere... ca o bataie de inima, ca o secunda. Nu te vei opri.. timpul nu se va opri. Si apa te-nconjoara, te atinge rece. Adierea de gheata, sunt doar haine ude. Vara inca e departe, amintirile alaturi ne sunt. Adierea lor si durerea ta, merg de mana... si nu se vor opri. Uita, dar nu vei uita. Vara tot va veni, e aici, in inima ta! Gheata.
Ploaia,... nu sa mai oprit.
marți, 1 aprilie 2008
joi, 20 martie 2008
Prin natura
Ma uitam pe poze, asa pe google, sa vad despre lilieci, si vad ca nu sunt singurul care a ajuns pe la pestera liliecilor, ci mai sunt cativa constanteni care observ ca nu se dau inapoi de la o aventura mica, de la plimbare prin natura. Frumos, n-am ce zice, ma bucura faptul asta. Macar nu am ramas maniaci dupa calculator, sa stam si in weekenduri lipiti de monitoare, ca si asa stam in restul saptamanii, ori la munca, ori acasa.
Mi-ar place sa ne intalnim, noi, cei care mai vor sa se si plimbem, sa facem o plimbare cu totii, un gratar... poze (ca mai nou, toti suntem ahtiati dupa o poza). Daca reusiti sa cititi, astept un raspuns.
Pe unde sa mai mergem prin Dobrogea?
Mi-ar place sa ne intalnim, noi, cei care mai vor sa se si plimbem, sa facem o plimbare cu totii, un gratar... poze (ca mai nou, toti suntem ahtiati dupa o poza). Daca reusiti sa cititi, astept un raspuns.
Pe unde sa mai mergem prin Dobrogea?
joi, 6 martie 2008
Life... ain`t easy
Oare mai inteleg ceva, oare intelege cineva ceva?... Am incercat sa pun cateva poze, dar imi tot da o eroare.. o sa mai incerc maine. Azi numai.
...daca ne pasa, nu ne pasa, ne bagam in cutiuta, acoperiti de o pojghita subtire de durere, infasurati asa parcurgem drumu catre pieire, mergem pe el si nu ne pasa, caci nu ne uitam inapoi sa vedem ce am facut ce am lasat in urma. Ce judecata? Nimic. Pana cand suntem in momentul in care lumina se stinge de tot si umbra ne cuprinde, nimic nu e important decat propria persoana.
Dar se spune ca iese si acea raza de soare, care te salveaza, care e binefacatoare, te trezeste la viata. Viata. Ha, Ha... as rade, daca totusi n-as zice ca e putin importanta, dar... Ha, ha rad... caci asta uneori nu e viata. O floare as fi, sa fiu mangaiat de razele soarelui, caldute, si pline de viata. Dar ce viata! Cum sa fie pline de viata? Ce raze sunt acestea?... SUnt raze de vita, deoarece fara soare, nu ar exista fotosinteza si nu s-ar mai produce oxigen, am fii sortiti pieirii!
Dar acum pana si soarele pare ca nu ne mai vrea! Acum e prea puternic, razele lui nu mai ne fac asa bine.. mai mai ca ne distrug, de fapt ne distrugem noi, nu razele lui.
"Pamantul va fi mai sarac cu mii de specii de animale si plante, daca efectele incalzirii globale nu vor fi contracarate.
Pana in anul 2050 vor disparea aproximativ un sfert din speciile care populeaza in prezent planeta, anunta un studiu publicat in revista Nature. Principalul vinovat este schimbarea climei, a carei influenta negativa s-a transformat intr-o amenintare serioasa pentru fauna si flora Pamantului. Semnalele de alarma trase de biologi anunta ca efectele incalzirii globale au reprecursiuni mai drastice asupra anumitor specii, decat despaduririle masive, mergand pana la extinctia totala a celor mai putin adaptabile."
Dar vai, oamenii de stiinta, fac cercetari cum sa rezistam acestei shimbari de climat. Pai mi se pare si corect, mai intai ne dam foc, si apoi incercam sa stingem focu... dar dupa ce a ars pe jumatate.
Logica omului. Homo Sapiens...
Cand esti suparat esti suparat pe tot, nu mai iti pasa in acele cateva secunde de furie cine, ce, cum. Durerea e durere. Si noi simtim, si animalele si pamantul. Nu suntem mai speciali, nu suntem mai importanti, toti suntem egali, trebuie sa coexistam, sa fim uniti... si nu ma refer la oameni doar... la toti cei ce traim pe aceasta planeta frumoasa, cu ea sa formam un TOT.
Cate frumuseti sa ne mai dea?!
Well my heart knows me better than I know myself
So I'm gonna let it do all the talking.
I came across a place in the middle of nowhere
With a big black horse and a cherry tree.
I felt a little fear upon my back
He said "Don't look back, just keep on walking."
When the big black horse said, "Hey lady!"
Said, "Look this way, will you marry me?"
luni, 25 februarie 2008
De am gandi macar un pic
Am fost la plimbare in weekend pe la Baneasa, Constanta. Zone frumoase, padurice ingrijita, zone protejate... sa zicem ca Ocolul Silvic Baneasa isi face treaba (doar am fratior acolo)... una peste alta e frumos. Unde e gard, si imprejmuit, nota 10... dar la numai 2 pasi, de aceste zone, unde ajungem noi sa punem picioru (cand zic noi ma refer la fiinta care este omul), dezastru... Am facut poze, frumoase, zone cu putin verde, stanci, paduri... dar acum raman doar vorbe.
Doar vorbe pentru ca pozele nu-si au rostul. De ce nu?, pentru ca gunoiul este cel care iesea in evindenta! ...poti deschide geamul, te uiti putin in stanga in dreapta, si ai sa vezi o sticla, o hartie aruncata, un gunoi... peste tot e la fel, nimic diferit. Mizerie. Tara noastra este frumoasa, extraordinara, un suflet viu si curat, dar noi, fiinta noastra, o murdareste, nu ne pasa, aruncam in stanga in dreapta fara pic de minte. Ne murdarim singuri, si mai zicem ca suntem fiinte inteligente, si nimeni nu mai e ca noi, suntem specia dominatoare. Si suntem specia exterminatoare. CUM?! Cum poti sa zici ca esti cea mai inteligenta fiinta cand tot ce facem noi, ne impingem singuri spre distrugere. Cate maimute, cati lei, ursi, tigru... orice animal, vezi ca face mizerie pe unde merge, ca se auto-distruge incet. Ai putea sa zici, pai eu nu au de unde sa faca mizerie, sunt prea limitati... dar poate e mai bine asa, macar nu se imbata ca "porcii" (imi pare rau ca jignesc "porcii"), si apoi se omoara intre ei pentru nimic, sau ca se sinucid din cine stie ce motive, sau se omoara pentru petrol, sau pentru nu stiu ce zeu.
Am avansat ca civilizatie, dar cu ce pret? Se merita pretul? De ce NOI, ca fiinte, in timpurile vechi stiam sa pretuim natura, fauna, o respectam, si acum cu toate cunostintele, cu toata tehnologia asta stim mai multe, stim ca depindem de natura, de fauna, ca totul este un lant... dar cu atat mai putin ne pasa, si alegem drumul distrugerii.
Am citit, sau auzit in diferite ipostaze "cine sunt animale pana la urma?", dar sunt doar cuvinte, toate sunt cuvinte, nimeni nu face nimic... Degeaba se agita marii oameni de stiinta, citesc pe ici pe colo, ca au aflat, ca au facut, ca recicleaza... dar pentru ce?, daca noi nu facem nimic, si continuam sa distrugem, degeaba se chinuie sute de oameni sa coloreze in verde cand miliarde murdaresc cu negru.
Doar vorbe pentru ca pozele nu-si au rostul. De ce nu?, pentru ca gunoiul este cel care iesea in evindenta! ...poti deschide geamul, te uiti putin in stanga in dreapta, si ai sa vezi o sticla, o hartie aruncata, un gunoi... peste tot e la fel, nimic diferit. Mizerie. Tara noastra este frumoasa, extraordinara, un suflet viu si curat, dar noi, fiinta noastra, o murdareste, nu ne pasa, aruncam in stanga in dreapta fara pic de minte. Ne murdarim singuri, si mai zicem ca suntem fiinte inteligente, si nimeni nu mai e ca noi, suntem specia dominatoare. Si suntem specia exterminatoare. CUM?! Cum poti sa zici ca esti cea mai inteligenta fiinta cand tot ce facem noi, ne impingem singuri spre distrugere. Cate maimute, cati lei, ursi, tigru... orice animal, vezi ca face mizerie pe unde merge, ca se auto-distruge incet. Ai putea sa zici, pai eu nu au de unde sa faca mizerie, sunt prea limitati... dar poate e mai bine asa, macar nu se imbata ca "porcii" (imi pare rau ca jignesc "porcii"), si apoi se omoara intre ei pentru nimic, sau ca se sinucid din cine stie ce motive, sau se omoara pentru petrol, sau pentru nu stiu ce zeu.
Am avansat ca civilizatie, dar cu ce pret? Se merita pretul? De ce NOI, ca fiinte, in timpurile vechi stiam sa pretuim natura, fauna, o respectam, si acum cu toate cunostintele, cu toata tehnologia asta stim mai multe, stim ca depindem de natura, de fauna, ca totul este un lant... dar cu atat mai putin ne pasa, si alegem drumul distrugerii.
Am citit, sau auzit in diferite ipostaze "cine sunt animale pana la urma?", dar sunt doar cuvinte, toate sunt cuvinte, nimeni nu face nimic... Degeaba se agita marii oameni de stiinta, citesc pe ici pe colo, ca au aflat, ca au facut, ca recicleaza... dar pentru ce?, daca noi nu facem nimic, si continuam sa distrugem, degeaba se chinuie sute de oameni sa coloreze in verde cand miliarde murdaresc cu negru.
Rectificare
Inca nu am ajuns la pestera, sa mai fac o poza doua, sa o mai explorez, chiar daca afara ziua s-a marit parca un pic, si primele raze calduroase de primavara isi fac simtita prezenta. Dar am fost prin alte cateva locusoare micute, frumoase din Dobrogea. (asta e o alta povestioara)... Ce am aflat in pauza aceasta e un lucru foarte important (as zice eu)... DA! Am gresit, pestera care am gasit-o si despre care am vorbit putin, este de fapt pestera Liliecilor cu coordonatele 44 grade 28 minute 3 sec N si 28 grade 28 minute 55 sec E, iar pestera "La Adam" este putin mai jos de Liliecilor cu coordonatele 44 grade 27 minute 56 sec N si 28 grade 28 minute 27 sec E.
Pentru o mai buna imagine am gasit o harta Google foarte interesanta... se gasesc pe ea aceste puncte!
http://wikimapia.org/#lat=44.466759&lon=28.47947&z=17&l=0&m=a&v=2
Pentru o mai buna imagine am gasit o harta Google foarte interesanta... se gasesc pe ea aceste puncte!
http://wikimapia.org/#lat=44.466759&lon=28.47947&z=17&l=0&m=a&v=2
joi, 7 februarie 2008
Pestera "La Adam"
Toate au inceput acum 2 saptamani, cand saturat de statul in casa in week-end, am zis hai sa mai ies un pic, sa mai fac o mica, mare plimbare prin Dobrogea, ca doar aici stau de atata timp si totusi o cunosc foarte putin. Auzisem de pe la unii, altii... cum ca aici, in Dobrogea sunt cateva pesteri frumoase si foarte interesante. Eram bucuros ca o sa am ce face sambata asa ca ma pun vineri sa caut locuri, pesteri, zone din Dobrogea pe internet. Uimire totala... din tot Google-ul am gasit doua, hai sa zic trei, dar DOUA pagini care sa zica mai multe detalii despre pesterile noastre, in rest erau pagini, nu zic nu, dar aminteau un pic de ele si gata. Nu tu trasee, nu tu locatii... Macar una dintre acestea are si cateva poze si spune cate lucruri s-au gasit si cat e de interesant.
http://www.descopera.ro/articol/2338419/Descopera-in-Romania/pagina-2/Comorile-subterane-ale-Dobrogei.html
Si dupa lungi si fara de folos cautari, am pornit sambata spre Cheile Dobrogei sa aflu, sa vad. Distanta nu e mare, 45 km din Constanta. Am mers, am mers... si la un moment dat, un semn mic, uitat de vreme te indreapta catre Manastirea Sf. Ioan Casian, care de altfel ar fi si o pestera. Am facut dreapta pe acel drum de pamant, si dupa 10 minute am ajuns la Manastire. Frumoasa ar fi fost daca nu era in renovare, iar pestera nici gand sa o gasesti. Ne-am uitat un pic pe acolo, frumos, pustiu.. cautarea trebuia sa continue.
Inainte de drumul catre Manastirea Casian mai era un drum inainte de calea ferata, care arata spre Gura Dobrogei. Citisem pe net ca undeva pe acolo s-ar afla pestera, asa ca am si pornit. Am mers ce am mers, drumu cam uratel, cu pietre, dar merge.. nu ramaneti acolo. Cateva peisaje frumoase, zone cu padurice, si chiar un raulet, dar lucru cel mai trist erau mizeriile lasate in urma de oamenii ce mai fusesera acolo. Asta nu pot sa va descriu, si nici nu vreau. Dar locurile erau frumoase. Am ajuns la o mica bifurcatie, in dreapta fiind un drum mai ascuns un pic, si mai micut, dar avea intr-adevar o plancarda pe care scria despre zona protejata din Dobrogea. Am vazut ne-am uitat un pic pe acolo, am intrat pe drum, am vazut vreo 4-5 caprioare exact in fata noastra care au fugit, dar pana sa ne dezmeticim si sa facem poze erau prea departe. Si dupa asta, am facut cale intoarsa si am continuat drumu catre Gura Dobrogei.
Am mai mers aproximativ 10 min si am vazut satucu... eu ma asteptam sa vad ceva stanca, ceva piatra.. de unde, un simplu satuc, in podis. Cam asta a fost prima aventura de genul acesta, dar nu m-am lasat batut. Saptamana trecuta, am plecat iar, de data aceasta mai hotarat si suparat ca nu exista nici o sageata sa-ti arate ca acolo trebuie sa fie. Acum dotat si cu GPS, trebuia sa o gasesc. Acum drumu direct a fost catre Gura Dobrogei... acolo trebuia sa stie cineva unde se afla aceasta pestera misterioasa.
Am ajuns in sat.. acolo am mers pana in capatul lui si inapoi ca sa gasesc pe cineva sa intreb. Am aflat pana la urma unde se afla pestera. Era acolo unde vazusem initial semnul acela. Pentru ei era simplu, intrati acolo pe drum in dreapta si se vede. Ma gandesc, mai am mai fost o data acolo, si am intrat, da nu se vedea chiar asa usor.. sau nu stiam eu la ce sa ma uit. Bun, daca oamenii au zis ca acolo, pai acolo e. Ne intoarcem.
Am gasit mica bifurcatie, inainte de pod... acum venind dinspre Gura Dobrogei, facem la stanga... si oprim acolo. Acum hai sa cautam, trebuie sa fie.. i-a stancile in lung si in lat, nimic nu scrie nicaieri, ma scuzati.. era o hartie pe care scria ca cineva si-a pierdut o pusca de vanatoare... dar despre pestera nimic. Si ne-am plimbat vreo 30 minute, fara nici un rezultat. Pana la urma am avut noroc cu o familie care venise si ea tot la pestera, dar spre diferenta de noi... ei stiau unde este. Ei bine, am aflat, pestera esteundeva pe platou, asa ajungi la ea... ai un pic de urcat, si pana la urma se vede un fel de drum care duce la pestera "La Adam". Da, am gasit-o. Am intrat un pic, era frumoasa, dar problema... n-am venit si pregatit. N-aveam nici lanterne, nici imbracati pentru cautari in pestera nu eram. Dar am gasit-o. Asta e un pas important... data viitoare am sa fiu si pregatit sa caut in adancurile ei.
http://www.descopera.ro/articol/2338419/Descopera-in-Romania/pagina-2/Comorile-subterane-ale-Dobrogei.html
Si dupa lungi si fara de folos cautari, am pornit sambata spre Cheile Dobrogei sa aflu, sa vad. Distanta nu e mare, 45 km din Constanta. Am mers, am mers... si la un moment dat, un semn mic, uitat de vreme te indreapta catre Manastirea Sf. Ioan Casian, care de altfel ar fi si o pestera. Am facut dreapta pe acel drum de pamant, si dupa 10 minute am ajuns la Manastire. Frumoasa ar fi fost daca nu era in renovare, iar pestera nici gand sa o gasesti. Ne-am uitat un pic pe acolo, frumos, pustiu.. cautarea trebuia sa continue.
Inainte de drumul catre Manastirea Casian mai era un drum inainte de calea ferata, care arata spre Gura Dobrogei. Citisem pe net ca undeva pe acolo s-ar afla pestera, asa ca am si pornit. Am mers ce am mers, drumu cam uratel, cu pietre, dar merge.. nu ramaneti acolo. Cateva peisaje frumoase, zone cu padurice, si chiar un raulet, dar lucru cel mai trist erau mizeriile lasate in urma de oamenii ce mai fusesera acolo. Asta nu pot sa va descriu, si nici nu vreau. Dar locurile erau frumoase. Am ajuns la o mica bifurcatie, in dreapta fiind un drum mai ascuns un pic, si mai micut, dar avea intr-adevar o plancarda pe care scria despre zona protejata din Dobrogea. Am vazut ne-am uitat un pic pe acolo, am intrat pe drum, am vazut vreo 4-5 caprioare exact in fata noastra care au fugit, dar pana sa ne dezmeticim si sa facem poze erau prea departe. Si dupa asta, am facut cale intoarsa si am continuat drumu catre Gura Dobrogei.
Am mai mers aproximativ 10 min si am vazut satucu... eu ma asteptam sa vad ceva stanca, ceva piatra.. de unde, un simplu satuc, in podis. Cam asta a fost prima aventura de genul acesta, dar nu m-am lasat batut. Saptamana trecuta, am plecat iar, de data aceasta mai hotarat si suparat ca nu exista nici o sageata sa-ti arate ca acolo trebuie sa fie. Acum dotat si cu GPS, trebuia sa o gasesc. Acum drumu direct a fost catre Gura Dobrogei... acolo trebuia sa stie cineva unde se afla aceasta pestera misterioasa.
Am ajuns in sat.. acolo am mers pana in capatul lui si inapoi ca sa gasesc pe cineva sa intreb. Am aflat pana la urma unde se afla pestera. Era acolo unde vazusem initial semnul acela. Pentru ei era simplu, intrati acolo pe drum in dreapta si se vede. Ma gandesc, mai am mai fost o data acolo, si am intrat, da nu se vedea chiar asa usor.. sau nu stiam eu la ce sa ma uit. Bun, daca oamenii au zis ca acolo, pai acolo e. Ne intoarcem.
Am gasit mica bifurcatie, inainte de pod... acum venind dinspre Gura Dobrogei, facem la stanga... si oprim acolo. Acum hai sa cautam, trebuie sa fie.. i-a stancile in lung si in lat, nimic nu scrie nicaieri, ma scuzati.. era o hartie pe care scria ca cineva si-a pierdut o pusca de vanatoare... dar despre pestera nimic. Si ne-am plimbat vreo 30 minute, fara nici un rezultat. Pana la urma am avut noroc cu o familie care venise si ea tot la pestera, dar spre diferenta de noi... ei stiau unde este. Ei bine, am aflat, pestera esteundeva pe platou, asa ajungi la ea... ai un pic de urcat, si pana la urma se vede un fel de drum care duce la pestera "La Adam". Da, am gasit-o. Am intrat un pic, era frumoasa, dar problema... n-am venit si pregatit. N-aveam nici lanterne, nici imbracati pentru cautari in pestera nu eram. Dar am gasit-o. Asta e un pas important... data viitoare am sa fiu si pregatit sa caut in adancurile ei.
marți, 29 ianuarie 2008
Plangea
Mult timp a trecut. Multe si totusi putine sau intamplat... Examene, stres, plictiseala, nebunie, aventuri, cheltuieli..., dupa cum ziceam multe, dar totusi putine. A trecut si Ianuarie. Greu trece timpu, dar totusi il lasam in urma cu pasi repezi.
Oboseala isi spunea cuvantul. Norii se intind pe cerul cenusiu, inlaturand si ultima raza de soare. Se intuneca si rece se asterne suflarea tristetii. Timpul se lasa asteptat, minutele prelungesc agonia, secundele urla durerea ce o simte. Incet, foarte incet, punea un picior in fata celuilalt. Nu se deplasa. Timpul inghetase in jurul ei. Nici o voce, nici un sunet, doar norii si frigul o imbratisau. Nu era pic de culoare in jur, iarna transformase tot... inghitise tot, lasase totul rece si neprimitor, nu mai era pic de miscare... un tablou, o poza... asta ramasese. Amintirea si durerea acelui sfarsit. Negru se lasa si pe ochii ei..., pleopa ii cobora usor si o lasa in bezna.
Norii se induiosara la privelistea aceea, acea fiinta care statea inmarmurita in mijlocul strazii, cu capul plecat, cu ochii inchisi si-si aruncara lacrimile spre pamant. Coborara tot spatiul acela cenusiu si mort si ajunsera pe obrazul fetei sub forma de cristale mici, inghetate.
Trupul primii aceste ace de gheata fara nici o reactie... nici nu fusesera simtite de ea, nu mai era in acel corp, nu mai era acea fiinta. Nu mai era, EA.
Gheata se transforma in apa, si spala tot corpul fetei. Ploaia spala durerea, spala lacrimile, spala tot. In jurul ei o picatura doar, apoi doua... o mica pata de culoare in tot acel loc mort. Dar cu ce pret?... o culoare a mortii. Inca o picatura... ploaia spala cutitul cel tinea in mana. Era curat acum, durerea trebuia sa dispara si ea. Nici lacrimile nu se mai vedeau.
Fata statea acum nemiscata, linistita parca, cu capul plecat, cu ochii inchisi... Cutitul facu un zgomot asurzitor in acea liniste de mormant cand, cu o ultima bataie de inim,a il scapa din mana ei rece.
Nota: Ce trista povestioara, of... da am inceput cu o idee, cu o poza in cap, si am extins ideea... nu mai puteam schimba. O sa urmeze una mai frumosa, mai vesela. Sa iasa si soarele afara.
Oboseala isi spunea cuvantul. Norii se intind pe cerul cenusiu, inlaturand si ultima raza de soare. Se intuneca si rece se asterne suflarea tristetii. Timpul se lasa asteptat, minutele prelungesc agonia, secundele urla durerea ce o simte. Incet, foarte incet, punea un picior in fata celuilalt. Nu se deplasa. Timpul inghetase in jurul ei. Nici o voce, nici un sunet, doar norii si frigul o imbratisau. Nu era pic de culoare in jur, iarna transformase tot... inghitise tot, lasase totul rece si neprimitor, nu mai era pic de miscare... un tablou, o poza... asta ramasese. Amintirea si durerea acelui sfarsit. Negru se lasa si pe ochii ei..., pleopa ii cobora usor si o lasa in bezna.
Norii se induiosara la privelistea aceea, acea fiinta care statea inmarmurita in mijlocul strazii, cu capul plecat, cu ochii inchisi si-si aruncara lacrimile spre pamant. Coborara tot spatiul acela cenusiu si mort si ajunsera pe obrazul fetei sub forma de cristale mici, inghetate.
Trupul primii aceste ace de gheata fara nici o reactie... nici nu fusesera simtite de ea, nu mai era in acel corp, nu mai era acea fiinta. Nu mai era, EA.
Gheata se transforma in apa, si spala tot corpul fetei. Ploaia spala durerea, spala lacrimile, spala tot. In jurul ei o picatura doar, apoi doua... o mica pata de culoare in tot acel loc mort. Dar cu ce pret?... o culoare a mortii. Inca o picatura... ploaia spala cutitul cel tinea in mana. Era curat acum, durerea trebuia sa dispara si ea. Nici lacrimile nu se mai vedeau.
Fata statea acum nemiscata, linistita parca, cu capul plecat, cu ochii inchisi... Cutitul facu un zgomot asurzitor in acea liniste de mormant cand, cu o ultima bataie de inim,a il scapa din mana ei rece.
Nota: Ce trista povestioara, of... da am inceput cu o idee, cu o poza in cap, si am extins ideea... nu mai puteam schimba. O sa urmeze una mai frumosa, mai vesela. Sa iasa si soarele afara.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)