Te trezesti dimineata in mijlocul naturii, cu cerul senin deasupra ta. Aerul curat de padure iti umple simturile si plamanii. A mai trecut o zi, ai mai scapat de un chin, de o durere. Acum urmeaza alta zi, alta provocare, ai sa mai treci si pe asta? Pasarile canta frumos in copacii ce te inconjoara. Razele soarelui de dimineata te mangaie usor, si esti invaluit in caldura lui binevoitoare. Pentru un moment este bine, lipsit de griji. Fosneste padurea sub adierea vantului. Liniste si pace.
Vreau sa ma ridic in picioare, dar nu ma asculta, sunt istovit, durerea ce-mi trece prin genunchi ajunge in inima ca o sulita, cad... Cum am ajuns in aceasta situatie inca nu-mi pot da seama, refuz sa-mi aduc aminte ce s-a intamplat. Natura imi este prietena, ma salvat pana acum, ma ajuta inca sa mai supravietuiesc. Acum insa incep sa nu o mai suport, soarele nu ma mai mangaie, ma arde, imi usuca buzele, ma istoveste. Trebuie sa ma duc cei doi km pana la izvor, din locul unde mi-am facut asa zisa casuta a mea, doar un loc mai ferit, unde pot dormi mai linistit. Acum patru zile cand am gasit si culcusul si izvorul am zis ca este o distanta totusi mica, nu ma deranja. Nu ma deranjat nici in urmatoarea zi. Dar a devenit din ce in ce mai greu, iar astazi este chiar un chin. Sunt oare pierdut? Nici n-am incercat sa caut o iesire, nici nu am incercat sa vad unde sunt.
Ma cauta cineva oare?
Este greu in astfel de situatii, vedeam la televizor oameni in astfel de situatii, era usor sa-i privesti prin televizor, nici nu ma puneam in situatia lor, doar dadeam din gura, comentam, nu mi-era greu. Dar acum sunt in acea situatie, eu sunt in acea situatie. SI mi-e greu.
