Era singura, incojurata doar de mirosu odios, emanat de toti porii acelei incaperi, ca sa nu mai spuna si de mizeria ce nu era numai pe podea ci si pe pereti pe tavan, pana si patul era plin de mizerie omeneasca... Un coltisor doar, in care statea ea, era curat, langa geamul ce dadea in curte, si prin care se lega de speranta. Dar si privelistea era incesosata de plasa si grilajul ce acoperea acea bucata de libertate si oricum nu-si permitea sa spere sau sa viseze, caci un vis intr-un loc ca acela nu era tocmai un lucru bun sau prielnic.

Un simplu vis, o imagine cu tine in care sa alergi descult prin iarba Verde si putin uda de roua cu cerul Albastru si pomii cu frunze Galbene, Portocalii sau Rosiatice... cu vantul care trece prin par si-l simti cu inima cum adie... era ademenirea unei bestii plina cu venin ce un doctor fara mila ti-l infigea printr-un coltz ascutit ce musca din vena si-si impingea veninul in tot organismul, si astfel tot visul tau devenea intunecat si negru. Ceata cuprindea imaginea si creierul si deveneai o leguma, fara simturi, fara gandire, fara nimic... si mai trecea o saptamana.

Totusi nu era singura, cu gandac negru paros isi facu aparitia de sub usa si inainta nesigur catre centrul camerei in cautarea a ceva de devorat... Te-ai fi gandit, la cat de alba si curata e cladirea pe exterior, ca toti musafirii din interior ar fi trait intr-un hotel de 5 stele curat, cu mese regulate si hranitoare, cu ingrijiri de nota 10. Nu era nici pe departe asa, era cat se poate de partea cealalta a tunelului. Efectiv de demoralizai numai cand treceai de zona de internare, caci pana acolo era imaculat ca musafirii sa aiba impresia unui miraj, ca totul e bine si frumos.

Si atata Alb, mizeria ce-i mai dadea o culoare, dar atata Alb; sus, jos, stanga, dreapta oriunde Alb, nu tu dungi despartitoare, nu tu grilaj ruginit sau picioare la pat de fier, pana si terciul servit si pastilele aveau culoarea alba... indeajuns incat sa uiti culorile ce le-ai invatat de cand esti copil, doar un iritant, frustrant, dureros de Alb.

Si fereastra... avea fereastra acum, o noua raza de lumina pentru ea, chiar daca era in ceata privelistea, chiar daca abia era ceva de vazut dincolo de grilaj, tot era CEVA. Isi mai putea schimba ideiile si parca primea o noua gura de oxigen pentru organism. Un fir de ata pentru noi dar o alta viata pentru ea.

Statea in acel colt, cu genunchii la barbie, privind in gol, cu capul indreptat spre noul tablou cu pete de culoare. Ganduri nu existau, amintiri nici atat, tot ce conta era Albastrul si Verdele ce predominau prin plasa din fata ei... ca doua acuarele ce se intretaie pe o plaseta de desen. Asta vedea si atat gandea.

O pala de vant trecu prin plasa si facu ca mirosul din incapere sa para mai intepator si mai dezbustator. Brusc stomacul ei nu rezista la mirosul curat de aer si apoi la cel fetid din camera si se smuci brusc de la geam, in convulsiile stomacului ce nu vroia sa-si mai tina continutul in interior. Se tinea de burta in spasme si dori sa se intinda pe pat pentru a se mai linisti. In graba spre pat, nu observa pata neagra ce se plimba pe podeaua slinoasa, iar piciorul ei o gasi drept tina. Gandacul isi gasi sfarsitul sub piciorul gol printr-o explozie de lichide galbene si maruntaie. Totul se intuneca dupa acel moment, ea varsandusi amarul din stomac exact pe locul unde avea sa se intinda... si cazu fara stire pe podeaua murdara, slinoasa dar Alba.

Intinsa era. Asta putea sa spuna. Unde? Cu greu poate deosebi ceva, mai ales cand abia trezita avea ochii in ceata si tot acel Alb o inconjura. Abia putea contura cateva obiecte in jurul ei, si capul era asa greu, la fel si mainile si picioarele. Furnicaturi dureroase urcau pe sira spinarii pana in cap si o faceau sa se strambe de suferinta.

Cafeaua de dimineata

As vrea sa povestesc si ce fac in afara orelor de munca... si am sa fac asta, ca e mult mai frumos, da pana imi trece ceata ce mi se pune pe creieras in timpul muncii deja e intuneric afara si sunt in pat gata sa dorm... Ma transform cu totul aici si nu ca asta-mi este dorinta, asta imi face locul asta, parca as trece granita dintre pamant si alta dimensiune...

Si aici incerc sa ma opresc cu munca... dar multe povestiri au inceputul de aici, un sambure de intuneric ce se materializeaza in jurul muncii care o fac si a personajelor care ma inconjoara aici... Ele definesc uneori continutul unor povesti...

Si acum... mult asteptata cafea... sorb un pic, si bun, cald foooarte dulce :D, ma mai inmoi, ar merge cu putin whisky doar cat sa faca ziua mai usor de suportat.

Putina nebunie

Nu-mi vine sa cred... a trecut iunie si n-am postat nimic, am sarit o luna si nici mult nu mai era sa sar si peste a 2-a daca n-ar fi fost cu "frumoasa" munca. Imbatranesc aici zilnic cu cate 2-3 luni uneori, e asa de interesant de-mi vine sa-mi smulg paru din cap. Ceva s-a intamplat, ceva a luat-o razna atat de rau si haotic incat mi-e frica de ce mai poate urma.

Nici macar nu ma mai pot concentra la ce scriu, parca orice zgomot, orice dialoguri ma deranjeaza, nu mai pot intra in textul care-l scriu, ma pierd imediat... ar trebui sa fiu intr-o liniste deplina sa mai pot scrie ceva... in mijlocul padurii cu doar fosnetul frunzelor, pe malul marii doar cu valurile... Iremediabil... am innebunit, sau ceva asemanator... oricum ceva am patit, nu mai sunt eu, munca se hraneste cu mine, imi fura tot ce aveam mai bun... Nu mai sunt in stare de nimic, sa scriu o povestioara, sa indrug balarii, sunt varza si asta cu criza asta... parca ne mananca de tot, nu mai suntem in stare de nimic... o Urasc!!! si partidele si toata politica, sa se duca naibii cu Boc in fata care face un mare nimic sa ajute tara asta... se ajuta pe el sa-si mai faca o vila cum fac toti dealtfel.

"Cum poti face o mica afacere pe timp de criza? Raspuns: Dintr-o afacere mare!" Sa radem, ca asta e tot ce a mai ramas, dar cu fata care o avem e drum sigur catre ospiciu.

Cat mai putem rezista? cat o mai ducem in incertitudine... sunt sigur ca unii mai importanti ca mine in conducere au clacat, dar nu se poate asa trebuie sa rezistam, nu ne face criza pe noi...