Plangea

Mult timp a trecut. Multe si totusi putine sau intamplat... Examene, stres, plictiseala, nebunie, aventuri, cheltuieli..., dupa cum ziceam multe, dar totusi putine. A trecut si Ianuarie. Greu trece timpu, dar totusi il lasam in urma cu pasi repezi.

Oboseala isi spunea cuvantul. Norii se intind pe cerul cenusiu, inlaturand si ultima raza de soare. Se intuneca si rece se asterne suflarea tristetii. Timpul se lasa asteptat, minutele prelungesc agonia, secundele urla durerea ce o simte. Incet, foarte incet, punea un picior in fata celuilalt. Nu se deplasa. Timpul inghetase in jurul ei. Nici o voce, nici un sunet, doar norii si frigul o imbratisau. Nu era pic de culoare in jur, iarna transformase tot... inghitise tot, lasase totul rece si neprimitor, nu mai era pic de miscare... un tablou, o poza... asta ramasese. Amintirea si durerea acelui sfarsit. Negru se lasa si pe ochii ei..., pleopa ii cobora usor si o lasa in bezna.
Norii se induiosara la privelistea aceea, acea fiinta care statea inmarmurita in mijlocul strazii, cu capul plecat, cu ochii inchisi si-si aruncara lacrimile spre pamant. Coborara tot spatiul acela cenusiu si mort si ajunsera pe obrazul fetei sub forma de cristale mici, inghetate.
Trupul primii aceste ace de gheata fara nici o reactie... nici nu fusesera simtite de ea, nu mai era in acel corp, nu mai era acea fiinta. Nu mai era, EA.
Gheata se transforma in apa, si spala tot corpul fetei. Ploaia spala durerea, spala lacrimile, spala tot. In jurul ei o picatura doar, apoi doua... o mica pata de culoare in tot acel loc mort. Dar cu ce pret?... o culoare a mortii. Inca o picatura... ploaia spala cutitul cel tinea in mana. Era curat acum, durerea trebuia sa dispara si ea. Nici lacrimile nu se mai vedeau.
Fata statea acum nemiscata, linistita parca, cu capul plecat, cu ochii inchisi... Cutitul facu un zgomot asurzitor in acea liniste de mormant cand, cu o ultima bataie de inim,a il scapa din mana ei rece.


Nota: Ce trista povestioara, of... da am inceput cu o idee, cu o poza in cap, si am extins ideea... nu mai puteam schimba. O sa urmeze una mai frumosa, mai vesela. Sa iasa si soarele afara.

Natura

Frumoase locuri are Romania. E tara noastra, unde ne-am nascut, unde am crescut, si bune si rele, cu ea am impartit. Nu stim noi sa cautam frumusetile ei... ca nu-ti ia mult sa gasesti.
Dar cum suntem noi, cum e omu in general... nu o sa ajungem nicaieri.
Sa ne bucuram cat mai putem, de tot ce este in jurul nostru, si sa apreciem... pentru ca nu se stie ce poate urma.


Mda... plictiseala, ganduri, vise... zambind la niste poze, as vrea sa dau timpul inapoi si sa fiu iar la Predeal. Frumos. Stiu.
Mie imi plac.

Suntem sau nu credinciosi?

Sa ai un destin inseamna a nu fi stapan pe propria viata, ea avand un curs deja prestabilit, deci alegerile care le faci sunt nule.
Discutie despre credinta si Dumnezeu. O discutie fara inceput si fara sfarsit... s-au distrus orase si oameni sau razboit pe disputa despre credinta. O tema care te lasa de fiecare-data cu mai multe intrebari decat cu raspunsuri.
Degeaba aghiazma, degeaba post... ce rost au toate astea pentru oameni?, cand ei se imping, se imbulzesc pentru o sticla cu apa sfintita, mor calcati in piciaore de alti "credinciosi" pentru a atinge moastele unui alt "credincios".
Si dupa toate astea, te spovedesti, bei aghiazma, esti curat... si iesi afara, si-ti bagi .... in primu care iti taie calea, sau dai cu picioru la o pisica, sau te duci la munca si le vrei raul unora din jur. Dar tu esti un om bun, credincios, cu frica lui Dumnezeu... asta in cateva minute din ziua aceea... si in restu o iei de la capat.

Usor e sa vezi ceea ce-ti convine tie, incearca totusi sa vezi si restu lucrurilor, acelea mai mici, mai sfioase, care uneori par ca se ascund de ochii tai critici.
Asta e viata... o selectie de poze si imagini, care ne plac noua mai mult... cu astea ramai... oare?

Cine ne pedepseste la sfarsit?