Vantul abia misca copacii din jurul lui, mersul ii era sigur chiar si in acea intunecime. Il facuse de nenumarate ori. Trebuia sa ajunga la scoala cat mai repede. Frunzele in miscarea lor mai alinau linistea de mormant. Gandul ii fugea in diferite scenarii, cladea si distrugea imagini; cum la ora aceea, de ce acolo, cand se intamplase? Era total distantat de parcul ce-l traversa. Isi dorea ca totul sa se termine cat mai repede, sa fie ceva simplu, sa rezolve.
O pala de vant mai puternica, il lovi in spate. Un fior ii trecu prin tot corpu si ii intrerupse sirul gandurilor. Se opri. Realiza pentru prima data ca o tacere il inconjura. Nici o pasare, nici o masina, nici vre-un betiv care sa impinga un carucior. Nimic. El, noaptea si ceata... si acel vant care-l trezi din visare. Si totusi... se auzea ceva... da,da... in departare, era un sunet. Mai degraba un planset, un urlet de durere ascutit. Acum ca-l auzi deveni mai puternic, un urlet neomenesc, ce se prelungea minute in sir. Cineva sau ceva plangea in ceata de carbune. Luminile parcului se estompasera de mult. El si plansetul.
Nu mai gandea... sangele inghetase in vene, si o teama ii cuprindea intreg corpul. Putea fi orice, un animal in chinuri, dar noaptea si linistea transformasera gandurile logice si normale in vise metamorfozate, pline de strigoi, sange, durere, miros de carne putrezita. Totul devenise posibil in mintea deja pierduta in frica. Cadavre de animale, sange tasnind din capetele sparte, membre imprastiate pe camp, carne pe oase putrezita. Mintea ii era bolnava, si cuprinsa de toate filmele de groaza la care rasese in ultimele luni. Erau o gluma, ERA o gluma. Trebuia... cineva ii facuse o farsa... da! acum totul se leaga. Mult prea usor i-am desconspirat. Si un ras isteric il cuprinse, si-si dadu drumul la hohote.
Inima incepu sa-i bata cu puterea unei locomotive. Rasul se transforma in urlet de spaima... dar, nici acesta nu se auzi in linistea deplina ce inghiti orice sunet.
3 comentarii:
Ce gluma frate, nici o gluma! A urlat ca l-a atins ceva straniu pe umar, ceva ireal, ceva ce nu mai vazuse niciodata. A simtit ca si cum ii cazuse o caramida direct pe pielea aceea sensibila dintre umar si gat. N-avea forta sa se intoarca sa vada ce-l lovise, nu a putut decat sa urle cu toata puterea in speranta ca cineva, in pustiul ala de cimitir, sa-l auda, sa vina si sa-l duca direct acasa, locul unde se simtea in siguranta. Aude un zgomot de usa deschizandu-se..de unde usa pe strada?..De fapt nu, este chiar melodia lui preferata...de unde muzica la ora aceea din noapte? Aude clar cum sunetul incet la inceput, isi mareste intensitatea..din ce in ce mai tare, si mai tare ii rasuna in urechi..DA, este alarma de la telefonul mobil, ce-l anunta ca incepe o noua zi de munca. LA treaba, Mircea Sorin, nu la scenarii sadice de film.
Si noaptea veni din nou. Se aseza in patul care se lasa sub greutatea lui. Statea si se gandi la visul ciudat avut cu o seara in urma.
Incepu sa ii revina in cap anumite lucruri uitate. Poate ca nu fusese doar un vis. Poate ca creierul lui ii negase aceste imagini, si le ascunsese intr-un loc adanc pentru a uita de ele.
Ce se intamplase cu adevarat?
S-a intrerupt curentul. E noapte adanca, bezna neagra, densa. Jumatatea asta de glob pamantesc doarme. Ma simt stapan pentru ca-s treaz si pot face orice, fara sa ma poata opri cineva. Ma indrept spre fereastra si privesc curios sa vad de la etajul 4 cum arata strada la miezul noaptii. O liniste sinistra si contururile intunecate ale blocurilor care ascund stelele amintesc de un cimitir, de zona de dincolo de viata. In linistea asta se opreste timpul. Stau si privesc in intuneric, gata sa ma retrag daca apare ceva din el. O pasare de noapte, vreun strigoi, o umbra care poate fi orice? Dar nu se intampla nimic. Incep sa disting cate ceva. O mogaldeata ciocaneste cu tocuri ascutite in placile de beton ale aleii,...tic-tac, tic-tac, tic-tac...si dispare intr-o scara din blocul vecin. E liniste din nou. Adieri racoroase mangaie voalul noptii. Imi imaginez o lume fara lumina. Inteligenta ar putea invinge neajunsul asta. Exista oameni care traiesc fara sa vada. Dar ei aud! Si simt viata din jurul lor. Eu, stand aici si privind in intuneric nu receptonez nimic din lumea de afara. Sunt absolut singur. Si stapan pe lumea neagra. Atata timp cat nu ma vede nimeni, iar eu ii vad pe toti. Ce prostie, sa gandesti asa! Ar trebuii sa dorm acum, dar stau sa savurez sentimentul singuratatii, aceasta semimoarte a imprejurimii, timpul blocat, sunetele necunoscute ale noptii, fara urmele omenirii. Un tipat de groaza urlat de-o femeie, cu putrea deznadejdei fara speranta imi spinteca sirul gandurilor si-mi taie respiratia. Raman nemiscat, cu toate simturile in stare de alarma maxima. O secunda, doua, trei...A trecut! Ascult cu incordare, dar e liniste din nou. Ce-a fost asta? Nu se aprinde nici o lumina. E pana de curent. Un rapait de picioare si un scancet de catel mic apar de dupa colt. Un dulau ciobanesc tine strans de gat un catel ce plange de-mi rupe inima. Se opreste, il insfaca mai bine si-l trage mai departe, taraindu-l pe asfalt. O ura nestavilita ma face sa gandesc repede. Nu pot sa cobor la timp ca sa salvez catelul. Ca ar sari dulaul la mine nici nu ma gandesc. Sa incerce! Ar fi ultima lui greseala! Scot un ciocan din debara si sar peste patru trepte deodata sa ajung mai repede la parter. Ajuns pe strada o iau la fuga dupa dulau, care auzindu-ma trece alergand cu catelul in gura peste liniile de tramvai, sare cu el peste zidul unui gard de doi metrii si,... dus a fost.
Trimiteți un comentariu