Un amanunt (partea 1)

Lacrima amara... numai minciuni si vorbe in vant. Totul se ducea de rapa, era in picaj liber. Pamantul era ultima oprire. Nici macar durere in suflet nu putea simti... trecuse de acel sentiment, acum erau ace, cutite, o tortura a inimii ce depasea pragul de lacrimi. Dar ele curgeau, fara nici un gest al fetei, doar apa sarata eliminata de ochii reci.

Se invartea totul, biroul, calculatorul, usa... toata camera era prinsa intr-un vartej si ea era in mijloc. Vroia sa inchida ochii, si sa se minta, sa transforme totul... sa fie departe pe o campie intinsa, inconjurata de flori frumoase, inmiresmate, colorate, cu vantul ce ii adia prin par. Sa fuga fara oprire, sa aiba inima plina de frumusetile lumii si nimic altceva. Fluturi si albine, sute de vietati mici ce nu cunosc durerea, ce nu cunosc razbunarea. Ei se sting, si nu stiu. 

Apa rece o aduse putin cu picioarele pe pamant. Era in fata oglinzii de la baie... si-si privea chipul de piatra, pe care doua siroaie trasesera linii prin fardul scump. Sa se dea batuta acum, sa dea totul uitarii si sa o ia de la capat, sa stearga cu buretele si sa mai incerce o data... sa deschida "parasuta" ce ar fi salvato de la o moarte sigura? De ce-ar face-o..., sau mai bine zis... de ce-ar face-o fara razbunare? 

Oglinda se sparse in mii de cioburi mici si alte bucati mari, sangele i se prelinse pe frunte, parul acum cinci minute curat si aranjat mai ceva ca intr-o revista de moda, era acum naclait de sangele rosu si gros. Ochii isi vedeau reflexia in singura bucata de geam ramasa lipita de peretele odata curat. Mainile se mai zbateau in dorinta de a mai prelungi inevitabilul val al mortii. Cautau sa o scape din inclestarea de otel ce ii lipise craniul de oglinda, si mai ales acea bucata care ii intra adanc in scalp. Simtea cum pielea e smulsa si sangele curgea in siroaie mai mari... un ultim spasm si unghiile, cu o manichiura franceza perfecta, isi gasira inamicul, si trasera cu furie dungi in carnea lui.